/Fragilă încercare de cronică teatrală

Fragilă încercare de cronică teatrală

Pentru a umple vidul duminical dinaintea meciului Franța – Elveția, pe care l-am comentat de la Euro 2016, am dat curs invitației lansate cu amabilitate de colegul Iurie Gologan. Sper că mă consideră coleg și nu se supără că mă ridic la așa rang…

La Casa Naționalităților din Chișinău s-a jucat piesa Frumoasa călătorie a urșilor Panda, scrisă de Matei Vișniec. Vreau să vă notez numele Artiștilor (cu A mare), încă de acum, pentru că poate nu veți citi până la capăt. De aceea vreau să precizez că Nicu Țurcanu și Daniela Gologan au fost realmente superbi, ea fiind și semnatara regiei de pe scena chișinăueană.

Acum am să vă spun ce am înțeles eu din această piesă, evident sub rezerva sublinierii că este o părere subiectivă, exprimată de un nespecialist căruia îi place ca măcar din când în când să se afle într-o sală de teatru. Deci nu luați de bun tot ce scrijelesc eu pe feericul luciu de gheață în plină vară.

Uite vedeți? Chiar și fraza asta este absurdă, la fel cum mi s-au părut multe din scenele piesei, departe de realitatea imediată, dar care tocmai prin acest absurd emană o forță uimitoare, persuasivă și sublimă.

Mesajele sunt încifrate în text cu dibăcie, însă, din punctul meu de vedere, tema principală a acestui tablou teatral este spectacolul și misterul vieții pământești, împlinit prin iubire.

Piesa este o copie fidelă, realizată la scară redusă, a vieții unui om, cu toate marile sale necunoscute. Mitul celor 9 vieți este personificat prin cele 9 nopți pe care personajele convin să le petreacă împreună.

Nașterea apare în piesă odată cu cadoul pe care ea i-l aduce iubitului, acel animal invizibil care se înmulțește instantaneu, multiplicându-se în nenumărate alte ființe. Nu cumva autorul încearcă să ne transmită că după ce ai devenit părinte, grijile se multiplică iar universul al cărui centru ești tu, se lărgește astfel încât chiar nu poate fi imaginat ca limită?

Moartea este și ea prezentă, în linia finală, atunci când vecinii sparg încuietoarea, în ziua cu numărul zece. Dilemele nu se rezolvă, ba mai mult se complică și mai tare după o astfel de piesă. Cine suntem noi oamenii? Ce rol avem de îndeplinit prin scurta noastră existență pământească? Unde ne ducem după ce murim?

Sigur că o cronică de teatru, mai ales semnată de un amator, nu poate avea o linie cronologică foarte clară.

De aceea mă întorc abia acum să spun că un mesaj puternic și pulsant este cel al întâlnirii sufletului-pereche. Misterul subzistă încă de la început. Cum s-au întâlnit cei doi, de ce, cine i-a adus unul lângă altul? După o perioadă de tatonări, în care cei doi ajung să se cunoască și să își afle condițiile material-existențiale, ideea principală revine cu și mai multă forță, atunci când cei doi eroi observă ce potriviți ar fi unul pentru altul vecinul de sus și vecina de jos, dar care niciodată nu au avut șansa de a se întâlni. Rezultă deci că existența umană poate fi considerată împlinită numai alături de sufletul-pereche, de care te-ai îndrăgostit iremediabil și alături de care rămâi până la moarte și dincolo de ea. Iubirea te face să te detașezi de concretul imediat și să gândești pentru doi, raportându-te la ”noi”, nu la ”eu”.

Relația bărbat-femeie este conturată în culori puternice, ample. Practic se plăsmuiește natura duală a omului, cu componentele sale spirituale și fizice, coroborate de excepție și transpuse în scenă într-un mod absolut original, cu actori care stăpânesc nu doar arta cuvântului și a gestului, ci au o condiție fizică demnă de invidiat, specifică unor gimnaști celebri.

Abstractul voluptății din piesă devine la final voluptatea abstractului. Imaginile se rup brusc, așa cum se întâmplă câteodată și în viață, iar piesa simbolizează într-un mod excepțional inegalitatea între sexe. Bărbatul și femeia nu sunt egali, ci sunt complementari, iar unul fără celălalt nu pot ajunge pe culmi profesionale sau sociale.

Rolurile sunt foarte grele și, cred eu, pot fi interpretate genial numai de artiști care dincolo de scenă și-au găsit jumătatea perfectă.

În plus, tragicul nativ al actorilor chișinăueni, semnalat nu odată de critici, îi ajută pe Daniela și Nicu să ducă la capăt o operă care a ținut 15 minute în picioare spectatorii, la finalul piesei. Superbă și micuța dar cocheta sală unde a avut loc piesa, sub egida Teatrului Geneza Art. Atmosfera de familiar, precum și apropierea de scenă fac ca relația actor-public să se închege mult mai repede și mai trainic.

Nu știu dacă am surprins totul în această cronică sălbatică. Nu mă pricep la teatru și nu am pretenții de critic. Încercând însă să transcend planurile, pentru transmisa pe care am efectuat-o după piesă, mi-am adus aminte de o scenă descrisă de memorabilul Ioan Chirilă, într-una din cărțile sale. Povestea scriitorul că un actor arădean a ascultat la radio un meci între Feyenoord și UTA, având un tranzistor înfipt în ureche, pe sub perucă, în timpul unei piese.

Deci teatrul și fotbalul, sau sportul, nu sunt constante chiar atât de depărtate.

Cert este că, la nivel sufletesc, vizionarea acestei piese m-a ajutat, încă o dată, să conchid că, deși nu am proprietăți aici, Chișinăul este și casa mea.