/Excursie în timp…

Excursie în timp…

Astăzi am efectuat o veritabilă excursie în timp. M-am întors în copilărie și… a fost minunat.

M-au dus drumurile pe Valea Oltului, așa că am ajuns într-un sat uitat de lume, care se numește Prundu. Aici, la granița dintre Teleorman și Olt, într-o localitate locuită sută la sută de rudari, când eu eram mic, preșcolar, părinții mei erau profesori la școala gimnazială. Condițiile erau grele. Naveta nu se făcea, de la Turnu Măgurele, într-un sfert de oră ca acum. Copiii din sat se lăsau destul de greu alfabetizați, etc.

Pentru mine însă, Prundu a rămas un loc aparte. Părinții mă luau, câteodată, și pe mine cu ei la școală. Îmi stăruie încă gustul extraordinarei mămăligi învârtite cu lingura de lemn, de rudăresele care aveau un mare respect pentru domnii profesori. Îmi stăruie și copiii aceia pe care îi vedeam diferiți de mine, dar cu care mă jucam la fel precum cu ceilalți.

Lângă școala unde predau părinții mei, într-o casă particulară, într-o odaie, funcționa grădinița. Ca la orice instituție de stat, pe perete era agățat portretul lui Nicolae Ceaușescu. După ce copiii plecaseră, familia respectivă folosea tinda respectivă pe post de grajd. Înăuntru era un ieduț care sărea pe pereți iar eu văzând această scenă am început să țip în curte: Priviiiiți, capra stă cu Ceaușescu. Vă dați seama reacția părinților auzind ce strigam eu…

Altădată, pe o latură a gardului școlii am văzut o scroafă cu purcei mici. Eram așa curios și am rugat-o pe mama să prindă un purceluș. Noroc că scroafa era blândă și m-a lăsat să îmi satisfac curiozitatea, într-o gălăgie infernală făcută de micuțul patruped.

Așa era atunci, iar mie acum, cu ochelarii de matur, toate inconvenientele acelei navete grele, într-un loc prea puțin simandicos, mi se par ca dispărute prin farmec.

Nu v-am spus nimic despre rudari. Nici țigani, nici români, disciplinați, respectuoși, câte unii blonzi, meșteri în lemn, muncitori…

Astăzi am văzut un sat schimbat la față. Case construite de cărămidă, școală nouă, modernă, telefoane mobile etc. A dispărut până și podul de vase de peste Olt, cel de pe care se ridicau traversele la capete când trecea câte o mașină. A fost înlocuit cu unul de piatră…

Simbolic am cumpărat cinci linguri de lemn de la un localnic. Încep să fie rarități și pe la ei, deoarece nu se mai caută. Cei din centru, pe care i-am întrebat de tata și de mama, încă îi mai țineau minte. Deci tata trăiește, prin amintirea celor de la Prundu. Așa spune ași preotul la înmormântare: un dascăl piere atunci când îi moare și ultimul ucenic…

În fine, sper să nu vă fi plictisit cu o poveste bazată strict pe fapte reale, produsă azi de poate prea coloratele mele amintiri.

Am fost apoi la Saelele, unde prin adolescență mai circulam. M-am întâlnit cu oameni pe care nu îi mai văzusem de ani de zile. Unii nu s-au schimbat, dar pe alții timpul nu i-a iertat.

Am terminat turul de forță al excursiei în trecut acasă, la Băduleasa, la bunica rămasă și ea singură. Am văzut un set din finala Simonei la televizor, aruncând când și când o privire și pe geam, spre uliță, așa cum făceam odinioară, prin vacanțe. Transmisiunile sportive, pentru mine, au avut întotdeauna un parfum aparte acolo…

Chiar nu știu cum să închei un astfel de material. Dar este oare nevoie de un finiș standardizat? Am doar certitudinea că m-am întors în prezent mult mai oxigenat și mai optimist. Ce dacă Lewandowski ne-a dat trei goluri dintre care două din penalti? Azi am efectuat un salt în timp. Și a fost atât de frumos…