/Un an de la ”Cristiane” peste Prut

Un an de la ”Cristiane” peste Prut

Am decis să lansez blogul de față, în mod oficial, pe data de 19 august. Am un motiv personal bine întemeiat, pe care îl voi descrie, amănunțit, în rândurile de mai jos. Avertizez stimații cititori că tot ceea ce stă scris în acest material este totalmente veritabil, chiar dacă pare descris dintr-un scenariu forțat de science-fiction. Cei menționați sunt persoane reale care pot depune mărturie în acest sens.

Nu voi interveni de prea multe ori cu considerații personale, în povestea care curge cronologic. Sper să aveți răbdarea să ajungeți până la capăt, în această cursă pe care eu însumi am practicat-o, în urmă cu un an.

Ziua de 19 august 2016 era una călduroasă, de vară. Era o duminică, iar eu munceam pe rupte. Dar îmi plăcea enorm ceea ce făceam. La ora 14.00 îmi începea transmisiunea-maraton de la Jocurile Olimpice de vară Rio de Janeiro. Comentam la Chișinău, din studio, pentru postul public Moldova 1. După o săptămână și ceva în care media de vorbit în fața micului ecran este de peste 8 ore pe zi, sărind de la sport la sport, credeți-mă că ai capul calendar. Era canotaj în prima parte a zilei, pe Lacul Corcovado. Regizorul, evident, insista asupra imaginii cu statuia lui Iisus Hristos, de pe vârful de munte din apropiere. Recunosc că am spus o rugăciune, în gând, deoarece știam că numai cu ajutorul lui Dumnezeu aveam să pot să aplic ceea ce va urma.

Am comentat de la Rio până la ora 17.00, când începea jurnalul de amiază la M1. Am lăsat apoi ștafeta colegilor moldoveni și m-am îmbarcat către Iași, unde, de la 21.00, aveam un meci de Liga I pentru Look TV. Politehnica întâlnea pe Viitorul Constanța, însă nimeni nu bănuia atunci că puștii lui Hagi vor deveni campioni. Alături de mine, în această călătorie din Republica Moldova în Moldova, Cristian Sava, ieșean la origine, mare suporter al Politehnicii din Copou, stabilit prin căsătorie la Chișinău. Ne știam de ceva vreme, așa că, pentru a câștiga timp, l-am rugat să cumpere niște bomboane ”Bucuria”. Omul s-a prezentat la timp, astfel că startul de la Telecentru a fost fără întârziere.

Calculele erau cam la limită. Trebuia să avem un pic de noroc să trecem vama de la Leușeni-Albița, supraaglomerată de obicei, și să ajungem la timp pentru live-ul de la ora 20.30. Kilometri nu erau mulți, dar șoseaua plină de ”melci”, plus groaza de gloata de la vama care marchează râul Prut  Cristi Sava era optimist și povestea tot felul de chestii banale cu o vervă care, mărturisesc, m-a prins. Îmi plăcea dialogul și simțeam că nu am greșit alegându-l drept companion. Am aflat și o rimă foarte haioasă cântată cu patos de suporterii ieșeni în tribună. I-auziți:

”Nu vrem bani, nu vrem avere,

Pe Bahlui să curgă bere”

Graba mea a făcut să cam calc pedala de accelerație și inevitabilul s-a produs. Girofarul unei mașini de poliție moldovenească a început a se răsuci în spatele meu. Decis să rezolv cât mai repede problema, am palmat repede o hârtie de 200 de ”ștefănei” (lei moldovenești) și am mers direct la portiera mașinii. Am explicat rapid că sunt comentatorul de la M1 și că mă grăbesc la Iași, aruncând bancnota la picioarele oamenilor legii de dincolo de Prut. Aceia m-au privit cu o oarecare curiozitate și mi-au urat drum bun, fără alte cuvinte de prisos. Am reînceput cursa de recuperare a minutelor pierdute, slalomând printre mașinile care se îndreptau, fără grabă, spre vamă.

Noroc cu Cristi Sava care continua să povestească necontenit. Altfel, singur, nu știu ce mă făceam. La vamă, evident, coada era infernală. Am apelat la o ”nesimțire” și am depășit întreaga coloană prin dreapta, intrând astfel la control pe la zona roșie. Chiar înainte de postul de verificare, ce să vezi. Un fost coleg de generală și de liceu, Laurențiu Radu, era împins cu burta de un tamojnik (grănicer în rusă) în mașină. M-am dus, l-am salutat pe cel cu care copilărisem pe băncile școlii, iar el mi-a dat de înțeles că nu este momentul să ne întindem la vorbă. Mi târziu am aflat de la el că își rătăcise prin mașină certificatul tehnic și crease suspiciuni la tranzitarea Prutului.

În fine, am trecut destul de repede de controlul moldovenilor, uzitând și de dramul de popularitate câștigat prin micul ecran. Am stat apoi vreo jumătate de oră în vama românească, unde era, tot așa, o coadă ditamai. Norocul a fost aici că Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Vaslui are echipă de oină și… puteam apela la coarda sensibilă.

Am trecut noi Prutul, am făcut calcule și eram, oarecum în grafic. Cristi Sava mi-a spus însă că nu poate controla aglomerația ieșeană, așa că emoțiile cam de acolo veneau. Copilotul meu mă rugase și să trecem pe la o mătușă de-a lui, care voia să îi dea niște borcane de dulceață. În plus, neavând lei românești, ar fi împrumutat de la doamna cu pricina și ar fi avut de-o bere la stadion.

Am reînceput cursa paralelă acum cu firul Prutului, însă spre amonte. Satele din partea românească a Moldovei nu permit o medie orară prea ridicată, deoarece tractoarele ori cârdurile de animale sunt obstacole omniprezente. Așa se face că am contramandat vizita la mătușa cu dulceață și cu banii de bere, din lipsă de timp.

Mă bazam pe instinctul de ieșean get-beget al lui Cristi Sava să ajungem la timp, pe ruta cea mai scurtă. Am intrat în dulcele târg al Ieșilor și, evident, i-am cerut să mă ghideze. Am mers noi ce am mers, până am ieșit din oraș pe partea ailaltă, fără a ajunge la stadion. Ori Iașiul se schimbase, ori Cristi nu mai fusese de demult. Cert este că a apărut o îngrijorătoare pierdere de vreme, fapt care îmi punea în pericol live-ul dinainte de meci.

Cu ajutorul divin am ajuns însă la timp pe la și un sfert, așa că până la urmă totul s-a terminat cu bine. I-am dat bomboanele și două sticle de coniac producătorului Sorin Rondak, după cum comandase știind că vin din Moldova. Acesta s-a uitat la mine cu un ochi închis, așa cum face de obicei și m-a întrebat cât costă. Din 110 lei românești, am primit 100, plus promisiunea că îmi mai dă pentru că nu avea schimbat. Promisiune încă nefinalizată (hi, hi, hi).

Am trecut la microfon, iar pentru un comentator exuberant un meci de 0-0 este o oarece piedică. Iar meciul meu 0-0 s-a terminat. După joc, repede la flash interviu și catrafusele în mașină pentru că trebuia să trec iară peste Prut. Eram în cantonament olimpic la Chișinău doar.

Întoarcerea a avut și ea peripeții, însă de altă natură. Cristi mă rugase să luăm un prieten de-al lui, îmi scapă numele, de prin Caracal dar stabilit prin zona turistică Iași-Chișinău. L-am cules de pe drum și, nenorocire, avea banii românești necesari pentru bere.

Am uitat să vă spun, dar eu eram tot contracronometru, deoarece în jurul orei 2 noaptea trebuia să revin la microfonul olimpic din partea cealaltă de Prut. Așa că dă bice din nou la mașină, spintecând noaptea. Aglomerație nu mai era, ce-i drept, însă a trebuit să facem un popas pentru beri (moldovenii nu consumă e-uri: beri, pâini etc).

Și-a luat copilotul meu două beri binemeritate și le-a sorbit însetat. Am zis că nu e mare scofală și am călcat accelerația. Numai că următoarea acțiune a fost că trebuia din nou să oprim. Ați ghicit berile se cereau urinate (nu voi folosi limbaj vulgar pe blog, chit că am văzut că este o regulă a secolului XXI). Deja începeam să mă cam enervez de toate aceste chestiuni neprogramate, dar normale dacă stau să mă gândesc din punct de vedere fiziologic.

Apoi în vamă s-a solicitat din partea celor doi călători o nouă oprire pentru achiziționat beri. Oamenii se distrau, eu urmăream acele ceasornicului.

Am mai stat și prin granița moldovenească din cauza sistemului greoi, dar Dumnezeu ne-a ajutat și ne-a ferit de necazuri majore. Am ajuns cu bine la Chișinău și m-am dus direct în studio. Nu am ajuns chiar la 2 fix, am avut vreo jumătate de oră întârziere, lucru care, pe bună dreptate, l-a scos din sărite pe Alexandru Russu, cel care corvodea la microfon până să ajung eu.

Am rămas în studio, cu aventura mea olimpică, până la 5 dimineața. Am plecat apoi la Durlești, la familia care mă găzduia, mulțumit că făcusem treabă.

Vă voi răspunde și la întrebarea de ce. Pentru că eram prins în proiectul olimpic de la Chișinău, deci nu puteam refuza, dar și pentru că George Petrule mă solicitase pentru un meci de Liga I, iar eu am spus că doar Iașiul, în acea etapă , m-ar avantaja.

Până la urmă am făcut, și pe un mal și pe altul de Prut, ceea ce îmi place și consider că mă definește: am comentat. Poate că sunt niște aventuri incredibile, dar ele sunt reale.

Așa se explică și titlul, abia acum, la final. ”Cristiana” este o tehnică folosită de schiori pentru o înaintare mai rapidă pe pârtie. Că am și eu un nume pe acolo, este fix o întâmplare. Dar conjunctura de factori m-a făcut să cred că acesta este titlul cel mai potrivit, cu cristianele microfonului în ambele părți de Prut.

Acum, la un an de zile, când am așternut această poveste pe blog, lucrurile par atât de frumoase, chit că după acest maraton simțeam că mă doare fiecare centimetru pătrat al corpului.

Mulțumesc tuturor celor care au citit până la capăt un material cu nuanță personală, pe care chiar vreau să îl folosesc ca block-start în noua mea activitate blogeristică.

Poza râului Prut, văzut de sus, mi s-a părut cea mai sugestivă pentru conținutul derulat. Așa este?