/Micul meu comentator…

Micul meu comentator…

Vă rog să mă scuzați pentru acest material în care am pus prea mult sentiment parental. Sunt, de vreo trei ani încoace, un părinte fericit, care trăiește, în special, prin micile bucurii ale copiilor. Așa că mi-am permis să vă prezint, pe blog, o trăire unică pe care azi mi-a dat-o bunul Dumnezeu.

În urmă cu două săptămâni cred, puștiul meu, Ștefănel, a descoperit studioul de televiziune. Îl iau cu mine când pun voce pe highlights, iar microbul se pare că începe să-l prindă.

Azi l-am așezat pe scaunul de comentator și, cu mare curiozitate, a pus căștile cu microfon pe cap. Nu se gândea că pleacă în spațiu, ci pur și simplu a început să strige niște ”goooluri” prelungi și cu intonație.

Ce mai: mi s-a umplut sufletul de bucurie. Cred că și lui, deoarece după experiența de comentator i s-a făcut subit poftă de mâncare. Și cât ne rugasem de el să mănânce înainte de plecare.

Să vă mai spun ceva. Nu sunt părinte obtuz care să impună copiilor ce să facă în viață. Dar mărturisesc că tare mi-aș dori ca băiețelul măcar să îmbrățișeze cariera de comentator și, la un moment dat, să fac duet cu el.

Eu nu am ajuns și nici nu cred că voi ajunge comentator mare, dar poate el, plecând ceva mai de sus în meserie…

Mai jos am atașat și un filmuleț care, sper, peste ceva decenii va avea valoare și pentru alții, nu doar pentru familie…

Cu cordialitate,

Cristi Frisk