/Cronică de teatru radiofonic

Cronică de teatru radiofonic

Marți seară veneam de la drum lung, întins. Eram bucuros deoarece susținusem un examen greu și important la doctorat, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl trecusem. Plecasem dimineață în zori de acasă, iar atunci auzisem vestea tragică. Olga Tudorache, marea noastră actriță, se stinsese discret, la 88 de ani.

În puterea nopții, mă întorceam spre casă, evident cu undele hertziene ale Radio România Actualități drept companie. Așa cum se întâmplă de sute de mii de kilometri de altfel.

După radiojurnalul orei 23.00, a început o piesă de teatru radiofonic care m-a răscolit. Titlul este ”Soclu de jad pentru oglindă” și, cu voia dumneavoastră, am să v-o descriu în rândurile care urmează, fără pretenția de a fi critic, ci doar ascultător.

Piesa reface decorul unor familii chinezești cu dare de mână, cu educație aleasă și cu situație socială de invidiat. Doamna Liu are o fiică, Cheng Ying, de o frumusețe răpitoare. Tânăra de 18 ani este orfană de tată, iar în apropierea familiei satelitează un academician strălucitor, Wen Chao, care este văr al tinerei fete.

Doamna Liu apelează la Wen Chao să îi devină profesor de muzică și caligrafie fetei, iar acesta acceptă bucuros, nu înainte de a-i informa pe ascultători, grație unui dialog cu servitoarea casei, că este nefericit deoarece deși a trecut de vârsta tinereții, nu și-a găsit încă jumătatea.

Înainte de a istorisi alte fapte, vreau să spun că replicile sunt extraordinare și emană u cultură puternică. Vocabularul, după audiția acestei piese de teatru radiofonic, ți se îmbogățește instantaneu, iar acordurile muzicale fac din spectacol o reușită dramaturgică.

Cheng Ying are o reacție de respingere de la prima vedere. Ea protestează atunci când doamna Liu îi permite lui Wen Chao să se așeze pe fotoliul încrustat cu argint al răposatului tată, apoi are o reacție violentă la atingerea așa-zis accidentală a mâinii de către profesor, invocând Cartea Ritualelor.

Doamna Liu atenuează cu tact aceste tensiuni după care îi cere o nouă favoare lui Wen Chao, aceea de a-i găsi, printre colegii de Academie, un mire pe măsură. Bărbatul, care între timp umple fantastic lipsa unei autorități masculine în casă și în piesă, joacă totul pe cartea câștigătoare. Prin dialoguri solilocviale antecedente, el își mărturisise dragostea pentru verișoara sa, însă pentru a ajunge la inima fetei știe că are nevoie de un șiretlic invers proporțional cu statutul său public și cu pregătirea sa intelectuală. Așa că îi promite doamnei Liu că va vorbi cu un coleg academician.

La puțin timp, Wen Chao revine cu vestea că a găsit pe cineva care îi seamănă, dar care e mult mai curajos. Anunță și darul de nuntă, un soclu de jad pentru oglindă, un obiect scump care reverberează puternic în cultura chineză. Apoi trimite o pețitoare, după obicei, iar aceasta devine un punct nodal al piesei de teatru radiofonic. Practic, regia unor acțiuni între personajele principale nu putea fi mai bine echilibrată fără prezența unor figuri secundare cum sunt servitoarea, pețitoarea, prefectul apoi.

Doamna Liu află cu stupefacție că pretendentul la mâna fiicei sale este chiar Wen Chao, ”deghizat” după cuvintele aduse de pețitoare. Doamna Liu se înfurie și vrea să spargă darul scump care, prin poziția pe scenă și prin desele raportări la ea, devine un personaj neînsuflețit al teatrului radiofonic. Pețitoarea o liniștește și îi transmite că soclul atât de prețios este un dar împărătesc, iar consecințele ar fi grave în cazul unei asemenea ofense.

Forțată, doamna Liu acceptă nunta fiicei cu nepotul său. Narațiunea dramatizată fluctuează apoi negativ, prin plăsmuirea unui tablou cu tușe ale nefericirii. Nunta se desfășoară searbăd, cu o mireasă nefericită și cu un ginere care va dormi singur, în camera de lucru, sub amenințarea unei răzbunări fizice a proaspetei soții, obrazul zgâriat.

După trei luni de relații maritale crispate, aproape inexistente, cei doi soți sunt invitați la un banchet special pus la cale de prefect. Acesta pune o condiție aproape utopică, prin comandarea unui poem al cărui autor să fie învățatul Wen Chao. Dacă rimele ar fi fost aprobate de exigentul public, atunci mireasa își va prinde ac de aur în păr, va sorbi vin regal și va fi adulată de către toată lumea, grație priceperii soțului. În caz contrar, își va pune paie în cap și își va mânji fața cu cerneală neagră.

Wen Chao este omul care poate salva situația, însă evident că inspirația este compatibilă cu starea sufletească. Piesa de teatru radiofonic începe, abia la final, să își releve utilitatea educațională. Nu poți performa profesional, dacă acasă nu ai liniștea necesară. Nu poți fi desăvârșit, indiferent de rezultatele profesionale, de stima publică, de valoarea socială, dacă acasă nu ai jumătatea potrivită.

Wen Chao îi cere soției săi se adreseze nu ca unui academician ci ca omului cu care împarte viața. După ce smulge promisiunea acesteia că îl va iubi, poemul se scrie singur, muza dragostei fiind prea puternică pentru a nu genera o capodoperă apreciată de public.

Rezultatul este cel scontat. Poemul este savurat, Wen Chao și soția sa devin centrul atenției, iar înțelepciunea și frumusețea, personificată de mire și mireasă, se contopesc în persoana perfectă.

Cum spuneam, dramatizarea mi se pare excepțională, mai ales că în text sunt încifrate subtil anumite idei. De ce soclu de jad pentru oglindă? Poate pentru că jadul, apreciat mai mult decât aurul și diamantele, are nevoie de reflexia oglinzii pentru a-și pune în valoare calitățile și pentru a ști cum să își folosească forța. Ori poate pentru că jadul este comparația la distanță a înțelepciunii (Wen Chao), iar oglinda strălucitoare susținută de acesta este frumusețea tinereții (Chen Ying).

Oare autorul încearcă să ne spună că omul este o natură duală în care sacrul și profanul se împletesc? Poate fi un motiv foarte bun pentru o piesă de teatru radiofonic. Ori poate, undeva în străfundurile interpretării, găsim metafora filosofului german Nietzsche, care spunea că ”trupul este o carceră a sufletului”. Poate Wen Chao încearcă să încalce acest adevăr axiomatic, candidând la mâna frumoasei sale verișoare, grație intelectului care depășește cu mult starea trupească neiertată de trecerea timpului.

Fiecare dintre ascultători poate da nuanța proprie acestei audiții care nu trebuie ratată.

Cert este că mie mi-a făcut o reală plăcere să ascult, la volan, o piesă de teatru radiofonic care s-a integrat organic, poate, într-o zi pe care am început-o cu o tragedie a teatrului, pentru a o termina alinându-mă cu frumusețea teatrului.

Sper să nu fi fost prea pretențios în limbaj și exprimare, deoarece așa zisa cronică a fost o apariție spontană, scrisă (și am martori pentru asta), în vreun sfert de oră.